Somn

20190415_020301

Când ne.am văzut în decembrie aici la spital după ani buni … aveam ceva emoții…Cand mi.a spus că i.am dat primul sărut… nu simțeam dar sigur imi tremurau genunchii …cand mi.a spus că în toți ultimii ani m.a „urmarit” si s.a interesat de mine si ca ține la mine de când eram copii…m.am blocat si nu am stiut ce sa.i spun… Cand mi.a spus că nu suntem veri… cred ca.mi fluturau urechile si imi străluceau ochii ca la un bețiv… dar nu de alcool… era pt ca deja înțelesesem că nu venise doar sa ma vadă…eram sigur ca se va întâmpla ceva intre noi…simteam ca si ea vroia sa se întâmple ceva intre noi… simțeam chestia asta pt ca vedeam o femeie care stie ce vrea… nu am stiut in ce „ma bag”…
După prima noapte petrecută împreună în pat… nu ma îndrăgostisem dar stiam ca o vreau sau ca mai vreau… vroiam sa o cunosc. Mă liniștea nespus de tare… mi.am dat seama ca ea poate fi „echilibrul” meu… m.a facut sa ma simt normal chiar dacă eu sunt intr.un scaun cu roti si mergeam prin mall sau prin centrul Madridului…
La a treia vizita a ei la spital deja aveam si mici certuri si cea mai multa vină o aveam eu pt ca nu eram pregătit pt asta si nu ma puteam „reculege” …nu aveam zile bune… dar cu toate durerile fizice pe care încercam să i le ascund, încercam să o fac sa se simtă bine cu mine … sa ma faca sa simt… sa simt ca mă pot atașa sau chiar îndrăgosti chiar dacă eu nu am crezut niciodată în de-astea si am fost un solitar.
Stiu cat de „rece” si „rău” sunt dar ea tot vroiam sa fie alaturi de mine … aveam deja multe semne de întrebare, intr.un fel speriat… situațiile de aici din spital si durerile m.au „orbit” si nu mi.am dat seama ca eu cu nervii mei o fac sa se simtă aiurea… ca ii făceam „rău”.
A patra lună… ziua mea… felicitări si toate cele bune din partea ei… prin telefon desigur… pt nu am putut fi împreună în ziua aia. Vorbe mici… vorbe mari… râsete…certuri… ca intr.o relație cu ceva timp in spate.
Au trecut zece zile de când a decis ca nu mai vrea o relație cu mine… e vina mea … nu sunt capabil sau nu am stiut sa apreciez …dar sincer stiam asta dar vroiam să învăț cum sa fiu cu ea si i.am cerut doar răbdare nimic mai mult…
Acum stau si ma intreb când si.a pierdut sau daca a avut răbdare cu mine in patru luni?…ce am făcut atat de grav incat sa fie bine de ziua mea si in doua zile după sa.si piardă răbdarea si sa ma abandoneze? Deci a fost un teatru de ziua mea?
Sau de când a actuat „fals” fără să.mi vorbeasca de problemele de care nu eram conștient că i le creez?
Câte speranțe dăruite si câte pierdute?
Câte aveam de povestit?
Câte planuri si vise împreună?
Acum… am rămas doar cu întrebări fără răspuns.
Acum… mă doare fizic in continuare… dar nu credeam că mai am putere sa îndur si faptul ca undeva… înăuntrul meu… doare.

Simțeam că  pot face atat de multe… eram bine fizic si ma simteam in formă si mai ales pregătit să înfrunt orice. Aveam patru locuri de muncă dobândite în mai puțin de trei luni… „bucătar” de pizzerie… noaptea mergeam la un mall într-un magazin mare de haine unde timp intre trei si șase ore împătuream haine… refăceam  interiorul complet al unui duplex învechit al unui unui unchi al unuei prietene…  și la evenimentele sportive de la un club de fotbal care erau odată sau chiar de două ori pe săptămână mergeam „security” cam  cinci șase ore.
Aveam bani  in acel timp sa.mi cumpăr o motocicletă mult dorită, aveam echipament si totul doar ca aveam putin timp sa mă dau dar când o făceam, mai ales duminicile, făceam un consum de două chiar trei rezervoare de benzină pe zi.  Imi plăcea enorm, nu pot explica… poate ca nu mai pot sa explic acum… mai bine evit asta pt ca e mult sentiment ce stiu ca nu.l mai pot avea si… doare.
Marți, zi de meci si trebuia sa merg security la stadion, eram cu motorul si  veneam de la duplexul pe care il renovam 15.30……   eram culcat pe asfalt… vedeam doar cerul prin casca care nu mai avea vizorul… ca un geamăt ușor am intrebat: de ce?   Cum îți imaginezi….    Cum iti imaginezi ca este moartea?   Da tu… care citești?  Crezi ca e greu să răspunzi?  Nu e deloc… te ajut eu sau vrei să.ti spun?
Viață plină si intensă, greu si ușor, fericit si trist… îndeplinești sau nu… ce mai conteaza… tu doar vrei sa trăiești fără să te gândești că moartea face parte din viața ta și a mea… sa.ti trăiești viața fără să înțelegi că ai una singură…..
somn, pur și simplu somn… nici nu.mi aduc aminte daca visam  măcar… dar știu că visam in patul de spital la reanimare unde eram plin de morfină… ace in mâini și un tub băgat pe gât.  20190415_020439Probabil că m.am speriat de faptul că nu stiam de mine… ce se întâmplă când m.am trezit si unde sunt… încercăm să.mi mișc brațele sa.mi scot tubul si nu reușeam… auzeam un bipăit ca o alarmă si asistente medicale care săriseră sa ma țină… imediat somn iar dar cu un puternic vis in care alunecam intr.un neant roșu… un fel de steag care ni se mai termina… era atat de calm.
Nu credeam ca mă mai pot gândi la asta acum… dar „a trecut” și „m.am întors”… „m.am intors” să simt că nu s.a terminat.
„Cel mai curajos lucru pe care l.am făcut vreo dată a fost să continui să trăiesc atunci când am vrut să mor”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s